De ce fotografia?

Fotografia mi-a starnit prima oara interes prin sentimentul ciudat pe care il aveam cand ma uitam prin albumele vechi de familie. Imi transmiteau ceva si nu intelegeam ce, era un sentiment fugitiv si introspect care ma suspenda in gandire si imaginatie.

La 13 ani, am pus pentru prima oara mana pe un aparat de fotografiat digital. Era un Kodak compact. Desi nu am prins foarte mult din era fotografiei pe film, stiam ce inseamna sa astepti developarea unui film, asteptand alaturi de ai mei sa iasa fotografiile de la revelioane si din vacante. Micutul Kodak mi-a oferit posibilitatea sa vad live ce inseamna sa "pozezi".

Ani mai tarziu am primit si un compact Nikon din seria 900 (nu mai stiu modelul exact) cu un card CF de 32 MB din partea unui prieten de familie din SUA si am inceput sa experimentez cu ce inseamna mecanismele aparatului incercand sa inteleg legaturile dintre functiile camerei, fotografiind paienjeni si statuete de prin sau pe langa casa cu foarte putin succes.

Doi ani mai tarziu, cam in anul I de facultate, l-am descoperit pe Robert Capa si ceva in mine s-a schimbat radical. In imaginile sale era ceva bantuitor, care parea sa suspende timpul. Parea sa cuprinda ceva nespus dintr-o epoca pe care nu am trait-o, dar pe care o simteam, o legatura dincolo de istorie, un soi de umanitate necenzurata surprinsa in afara timpului. Din fotografiile sale curgeau dureri, nedreptati, zadarnicie si, in acelasi timp, viata si putere. M-am indragostit de instantanee, fara sa imi dau seama. Aparatul Nikon zacea pe un raft prin casa, parasit si prafuit din cauza eforturilor fara succes a il intelege. L-am luat si am inceput sa il butonez din nou, determinat sa ii descopar din secrete. Curand am realizat ca ceea ce cautam sa surprind cu el erau oameni, insa nimic din ceea ce fotografiam nu parea sa transmita ceea ce doream, ceea ce simteam. Imaginile ieseau seci, lipisite de contextul pe care il intelegeam doar eu. Simiteam nevoia sa explic de ce le-am fotografiat si nu aveau nimic esential in ele.

Sase luni mai tarziu un prieten al tatalui meu si-a cumparat un DSLR Canon 350D pentru vacante. Cand am privit prima oara prin ocularul sau, brusc totul a capatat un sens ciudat de "inteleg, acum incep sa inteleg". In continuare sunt un mare sustinator al ocularelor pe aparatele de fotografiat. Lumea capata un aer filosofic cand privesti prin unul. Rational cred ca este actul constient de a "smulge" o bucata din realitatea din jurul tau. Spiritual cred ca este sentimentul pe care il ai atunci cand inchizi un ochi si astfel lasi doar bucati din realitate, care sa te priveasca inapoi prin aparatul de fotografiat. Este sentimentul ca ceea ce urmeaza sa capturezi este in afara contextului din care o faci, este bucata ta, "vocea" ta, este ceea ce vezi numai tu, secretul tau. Este faptul ca lumea din jurul tau exista doar prin ceea vezi in ocular, bucata cu bucata, cadru cu cadru. Au urmat niste luni in care ii "furam" constant aparatul pentru a ma juca cu el. Vazandu-ma indragostit a inaintat catre tata o propunere de vanzare in sistemul "ia-i-l ca nu mai scap de fi-tu, m-a innebunit. Ti-l dau la sfert de pret, poate face ceva cu el, eu oricum il tin pe raft".

Am inceput sa citesc tot ce imi cadea in mana si sa ma documentez activ pe net. S-a produs un "click" in mintea mea si functiile aparatului au inceput sa capete sens. Am inceput sa trag tot ce vedeam in jurul meu, aveam tot timpul aparatul dupa mine, dar cadrele mele inca erau lipsite de esenta.

L-am descoperit pe Bresson si am inteles ca fotografiile sale nu erau intamplatoare. Nu erau doar momente, ci erau momente alese cu grija prin propria subiectivitate si compuse cu o intentie in spatele lor. Incet, incet, am inceput sa realizez ca fotografia nu sta in ceea ce fotografiezi, ci cum fotografiezi. Am inceput sa realiez ca, de fapt, in spatele unei fotografii trebuie sa existe scop si compozitie si ca ai un control in cum si unde poti concentra atentia celui care o priveste. Am inteles ca pentru o fotografie este nevoie de intentie si nu accident, de vointa si nu intamplare. Am inteles ca o fotografie se face, nu se nimereste si ca sansa si norocul ajuta doar daca esti pregatit pentru ele.

Deci de ce fotografia? Pentru ca are abilitatea de a suspenda timpul, pentru ca este expresiva tocmai pentru ca este limitata, pentru ca obliga spre introspectie, este durere, fericire, dezamagire, speranta si umanitate, pentru ca este grea si usoara in acelasi timp, pentru ca este subapreciata, pentru ca nu va muri, dar in acelasi timp pare ca va muri, pentru ca este creativa in inteles si subinteles, pentru ca poate fi subtila si brutala in acelasi timp, pentru ca este profund personala si subiectiva.